marți, 18 iulie 2017

Unde naiba e fericirea?!

Eu....eu cred că am uitat cum funcționează un om normal. Mă uit în jurul meu și fiecare este entuziasmat de ceva, mai puțin eu. Am uitat cum e să te simți fericit, am uitat cum este să fii atât de entuziasmat pentru ceva ce urmează să se întâmple, am ajuns într-un punct în care nici măcar nu-mi mai amintesc când am fost ultima dată fericită cu adevărat. Într-un punct în care mă întreb ce e de fapt fericirea? Mă întreb ce ar trebui să mă facă fericită? Mă întreb de ce nu mă fac fericită lucrurile care îi fac fericiți pe cei de vârsta mea. Sunt, oare, în mod ireversibil atât de defectă emoțional?

Nu știu unde naiba e fericirea mea dar uneori nu știu nici unde e tristețea, simt că trăiesc într-o perpetuă stare de neutralitate iar apoi am perioade în care mă lovesc de pământ și simt o apăsare pe suflet. Nici măcar nu-mi amintesc ultima oară când am plâns, cert este că nu am plâns anul ăsta.... și suntem la jumătatea lui iulie. Știu, unii ați spune că e bine. Eu nu zic că nu este, sunt recunoscătoare că nu am avut motive să plâng, dar uneori am avut.... și nu am putut să plâng. Bunica mea a murit anul trecut în septembrie și nu am reușit să vărs o lacrimă, nu pentru că nu o iubeam sau pentru că nu m-a durut, ci pur și simplu nu am putut.

E atât de greu să explici cuiva cât de frustrant este să nu poți plânge, este imposibil să explic câtă presiune s-a strâns în mine și pe care nu reușesc să o eliberez și simt că devin din ce în ce mai mică sub această presiune. Presiune care se eliberează din mine prin furie, alungându-i pe ceilalți și făcându-mă să mă simt din nou precum un gunoi în viața lor, un gunoi de care, în cele din urmă, trebuie să scapi. Îmi doresc atât de mult să plâng, să urlu, să mă eliberez. Vreau să plâng până simt că nu mai pot respira. M-am săturat ca tot ce pot scoate din mine să fie 5 lacrimi și asta când mă uit la un film trist....

M-am săturat ca unicul meu mod de a mă rupe de realitate să fie prin somn. M-am săturat să dorm câte 12 ore și tot să mă simt obosită, m-am săturat de starea asta vegetativă și fără de emoții în care trăiesc.

Lumea spune să nu aștepți o persoană pentru ați aduce fericirea. Tot lumea spune să te ferești de cei care care caută fericirea.


Probabil pentru că atunci când o cauți nu o să o găsești niciodată. Poate și eu ar trebui să încetez să mai caut sau să aștept să vină o persoană care să mă facă fericită....până la urmă, ce e aia fericire?

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu