miercuri, 28 decembrie 2016

N-am să-mi găsesc iubirea într-un club

Mereu mă plâng că nu am iubit și mereu realizez că o mare parte din mine nici nu vrea unul. N-am avut niciodată o relație în adevăratul sens al cuvântului și nici nu pot spune că am iubit vreodată. Mă simt ca un copil care vede în vitrină o jucărie și o vrea, eu văd cupluri fericite și aș vrea să am și eu cine forma un cuplu, dar relațiile nu sunt pentru mine. Încep să cred că oamenii, în general, nu sunt pentru mine. (Nu, nu sunt zoofilă)

Cred că am lipsit la cursurile introductive despre procesul de socializare între ființele umane. Cred că mi-am pierdut și manualul de instrucțiuni pe drum căci în ultima vreme îmi este tare greu să mă înțeleg. Mă simt atât de singură și tristă, dar nu știu cum să rezolv asta decât prin izolare. „Te simți singură dar ai avea totuși cu cine să vorbești? Minunat, ce ar fi să dispari pentru câteva zile și să nu mai comunici cu nimeni?” Nu știu cine face ecuațiile astea în creierul meu, mi se par absolut ridicole, și totuși le aplic.... Dacă este cineva student la psihologie și are nevoie de un cobai eu sunt disponibilă.

Prietenele îmi spun să ies mai mult din casă dacă vreau să întâlnesc pe cineva. Simplu. Nu e ca și cum urăsc să ies din casă sau nu aș ști cum să mă împrietenesc cu alții. Eu sunt genul ală de persoană care urlă în gura mare că vrea prieteni dar dacă îi pui un om necunoscut în față o ia la fugă în cealaltă direcție. De ce? Nu știu. Sunt multe lucruri pe care nu pot să le explic la mine și pe care încerc, din greu, să le accept, chiar dacă îmi vine să mă împușc în cap în timp ce scriu asta.

Eu nu ies în cluburi, de fapt nu ies nicăieri după ce se lasă întunericul, n-aș da liniștea nopții pentru nimic. De fapt nu ies nicăieri, indiferent de oră, tot încerc să îmi găsesc scuze. Și totuși uneori îmi pare rău că nu o fac, uneori aș vrea să o iau puțin razna, dar apoi îi aud pe părinții mei cum încep „n-am dormit toată noaptea pentru că mă uitam pe fereastră să văd când ajungi acasă” și mi se taie tot cheful de rebeliune. Uneori cred că am în mine vina și conștiința a cel puțin 5 persoane, asta ar explica de ce unele persoane n-au nicio treabă cu așa ceva. Cred că o să îmbătrânesc singură în casă, doar eu și cu conștiința mea încărcată.

Zilele trecute am fost totuși într-un club, la ziua unei prietene. Un băiat m-a luat de mână să dansăm, m-am ridicat crezând că o să ne alăturam la horă....dar când am văzut că ma trăgea spre centrul ringului de dans pentru a dansa doar noi doi, în mijocul unei hore, hell no dude. Mi-am tras mâna înapoi și m-am așezat la loc pe scaun, el și-a găsit o altă parteneră. Prietena mea mă tot bătea la cap întrebându-mă de ce nu m-am dus să dansez cu el, că dintre atâtea fete mă alesese pe mine.....da, pentru că eram cea mai aproape de el. Nu îmi pare rău că nu m-am dus să dansez cu el.

Ceva mai târziu au pus brașoveanca și am început să dansez cu prietena mea. Ca deobicei, fetele danseaza cu fete și băieții cu băieți, logic. Și nu știu de unde apar doi băieți și se oferă să danseze ei cu noi. Iar apoi ce s-a întâmplat în capul meu a fost o nebunie. Îmi plăcea cum ma strângea din când în când de degete. Nu îmi plăcea că îi dădea șuturi în fund prietenului său din fața mea... A trebuit să schimbăm perechile, el a trecut în față, idioții din spatele meu au păstrat perechile iar eu am rămas pe din afară..... mai e cazul să spun cum mă simțeam? Două perechi mai încolo, un tip dansa singur, așa că l-am luat pe el. Apoi ar fi trebuit să ne întoarcem la perechile inițiale, tipul pe care l-am abordat eu m-a abandonat imediat iar pe celălalt l-am văzut căutându-mă cu privirea în timp ce dansa cu prietena mea. M-am întors la canapea, bine că s-a terminat imediat și melodia. A fost un haos pentru mine, la fel ca și descrierea pe care am făcut-o. De menționat că undeva, prin harababura asta, l-am călcat și pe picior pe primul băiat, încerc să îmi amintesc cum am reușit dar nu pot să-mi dau seama. Mi-am cerut scuze și el a zis că nu este nimic, cred că așa l-am cucerit (asta ar fi una dintre glume).

Restul serii n-am mai interacționat cu el, stătea și la altă masă. Am încercat să mai arunc câte o privire spre el chiar dacă nu îmi aminteam fața lui ci doar că purta un tricou alb....erau doi băieți cu tricou alb la masa aia, habar n-aveam care era el.

A doua zi când mă trezesc observ că am o cerere de prietenie pe facebook de la un tip. A trebuit să o întreb pe prietena mea dacă este vreunul dintre băieții din club. Ea mi-a confirmat că este tipul cu care am dansat, și ea și eu. Nu pot să nu mă întreb cum de m-a găsit ținând cont că nu mi-am dat check in în club, am aflat că nici măcar nu era invitat la acea zi de naștere ci doar ieșise în club, iar poza mea de profil este făcută de la o distanță destul de mare. Presupun că o să rămână unul dintre misterele vieții.

Normal că l-am stalkuit pe facebook. Nu mă judecați, sunt sigură că nu sunt singura care face asta.

Lui îi place să petreacă, mie nu îmi place să ies din casă; lui îi place să bea, eu încerc să îmi salvez neuronii de la moarte ( a se evidenția „încerc”); lui îi place să fumeze, eu nu pot respira fumul de țigară;

Bineînțeles, poate mă înșel, nici nu am vorbit cu el, spun doar ce rezultă de pe profilul lui de Facebook. Și realizez că omul se poate schimba, dar eu nu mai vreau să mă schimb pentru alții și nici nu cred că o să fiu vreodată atât de importantă încât să se schimbe cineva pentru mine, și sincer nici nu aș vrea să o facă.


Morala poveștii? Dacă ești o persoană introvertită iar ideea ta de distracție este să stai în casă și să scrii pentru blogul tău pe care nu îl urmărește nimeni sau să citești fanficuri pe Tumblr pentru că sunt mult mai interesante decât viața ta, nu o să îți găsești sufletul pereche într-un club. Cel mai probabil nu o să îl găsești niciodată pentru că este la fel de nătăru ca tine și nu iese din casă. 


0 comentarii:

Trimiteți un comentariu