sâmbătă, 24 februarie 2018


I might make an attempt at dissimulation sometimes, I can paint myself in the colors that I want you to see, I can twist and shift my personality to any degree or I might just be honest, but it still wouldn’t be me. Who I really am when I am seen from so many angles? With so many eyes on me and the unlimited perspectives, could I ever say “this is me”, without ever lying? Who am I if everytime I’m someone else in everyone’s mind?

If I look in the mirror, I don’t recognize myself, I don’t own this body, yet he owns my mind. He’s the one being judged, he’s the one defining me. In a world where people make their opinions based on appearances, how could I dare to say that I’m more than my material self? I’m more than just flesh and blood but there’s nothing else that you would like to see.

I’m collecting tags from people, like I’m a product on display. “Ugly”, “arrogant”, “you keep reading those books but you are still dumb”, “she’s getting better in time, just like wine”, that’s just a few of them. Am I really any of these? And then I started to pretend, to play a role that I only knew I had. I invited them to label me. So I became “mean”, “nerd”, “stay away from her, she only wants your money”. But behind the curtains, I was the mean one for being honest and realistic, for standing for myself and telling ‘no’ to people who wanted to use me. I was the nerd for reading books when we had long breaks, for having a teacher support my writings. I was the mean nerd that wouldn’t let her bullies copy her homework and I still wonder how in this world can you insult someone every day and still expect them to help you. I was the gold digger because I wanted a career that would bring me plenty of money so I can travel around the world and yes, I like money, who doesn’t? Yet, that doesn’t mean that’s the only reason I would be with someone. And each of those... I am the only one who knows them, while they carry all of those deformed versions of me around with them.

There’s so many of me that I even get confused, so many different ways that I act with certain people, so many pictures of me inside their head that I’ll never get to see. From the friend that it’s very religious with who I have to act accordingly to my friends that told me after an year that they never expected me to be this funny or that they thought at first that I was the most materialistic human being on earth until they figured out I was only putting a masquerade. From my offending and dark jokes to expressing that I care by being clingy or jealous. From acting like I would murder someone without any remorse to still regretting the day I voluntary stept on a snail out of curiosity when I was seven. From crying for weeks every time my so called friends abandoned me to not being able to cry at my grandmother funeral.

Those are all pieces of me and there are so much more. I keep putting on masks and only show a side of myself at time but perhaps someday someone will stay long enough by my side to find out what’s really behind the curtains, until then the show must go on.

In the end, I can’t point at something and say that this is who I am, because there’s a “me” in each one of you now and I’ll never know which of them is my true self and you won’t know either. I let you see only what I wanted you to see, therefore all of this might be a bluff.

 I’m a pretender, we all are.

Also I wanted to share with you a quote that is and remained my favourite for six years, I can’t find the name of the author so if any of you know it, please tell me.
“Everyone is a liar - one way or another- to one degree or another. No one can tell the truth about themselves, it is quite impossible.”


vineri, 29 decembrie 2017

Still bleeding

I never understood why you really left because you didn't feel like explaining your actions. I guess I gave you enough reasons... Was it easy for you to make that decision? Did you spend days thinking if that's the best thing to do or you knew for sure that you have to get rid of me so that you can be happy? I'm sorry if I ever pulled you down.

I don't care about you anymore. I don't care if you are alive or dead. You don't cross my mind like you used to. This was the first year that I forgot about your birthday .... it's been 4 years since you left. But there are night like this when I regret telling people about you, about how bad I got hurted by your leaving, because they somehow manage to open my wounds everytime.

I don't miss you, I don't want you back. There's nothing left of what I knew of you anyway. But it still hurts. Even after all this time I couldn't put back the pieces that you broke and I have to live with the constant feeling of hating myself. I'm sorry, I can't act like a grown up and wish you to be happy, I hope someone will screw you up just like you've done to me and spend years trying to fix yourself without knowing exactly what's wrong.

I'm mad at myself for getting back to you again and again when I had so many opportunities to leave. I wish someone could tell me when it's the right moment to let go of someone, but not in the way you did... After 5 years of talking that's all that I deserved? No explanation whatsoever. I guess that much our friendship meant to you. I've never been someone important into your life, I'm glad you got rid of me.

luni, 11 decembrie 2017


Let me bite your pain until I drown in sorrow.
Let me stain my hands with all of your sins.
Let me stare in your eyes so I can see the reflection off the devil that stands in front of you.

Let me stroke your hair until all of your nightmares leaves your mind.
Let me get to your core and let you empty inside.
Let me touch your skin so I can mark you as mine.
Let me take down your walls and be the one that owns you.

Let me hold your hands so you won’t ever run.
Let me tie you in affection and cover you in love until your broken pieces stick back together.
Let me kiss you and take all of your freedom.

Let me meet your demons so I can give them my soul instead.
Let me breath your fear until my lungs colapse.
Let me give you my heart so I could play with your mind.

Let me paint you a smile with my own happiness.
Let me lick your wounds with my venomous tongue.
Let me hold you closer until you’ll die in my arms.

Let me make you mine
---- for the last time.

joi, 7 decembrie 2017

Când viața o ia pe arătură

Nu știu ce fac cu viața mea . (gasping in the background) Da, știu, asta scriu de fiecare dată și încă nu am aflat răspunsul. E ultimul an de facultate iar eu încă nu m-am apucat de recapitulat sau să îmi scriu licența. Asta este clar unul dintre lucrurile pe care ar trebui să le fac cu viața mea dar pe care, evident, nu îl fac.

Cum este viața mea în ultima vreme? Ma simt epuizată psihic și fizic. Să fii mamă la atâtea pisici este o durere de cap constantă iar dacă mă duc la facultate sunt șanse de 99% să nu mai fac nimic pentru tot restul zilei pentru că sunt prea obosită și totuși nici nu pot să dorm așa că frec menta pe telefon sau mă apuc să scriu (precum astăzi). Oh da…. Și aparent am o aproape relație cu un tip din India și nu știu ce este în capul meu dar s-ar putea să sufăr de vreo formă de retard mental. Adică serios, pe ce planeta o să meargă această relație?! Poate doar dacă ne mutăm pe Marte înainte să mor. Vrea cineva să îmi tragă o palmă peste față și să-mi spună “fă, vino-ți-n fire? Acum, cât vă rog.

Și apropo, duminica viitoare este ziua mea de naștere. Deja simt cum îmi curge depresia prin vene.

marți, 5 septembrie 2017

People Aren’t Permanent

People leave and it’s a normal thing. Perhaps it’s time to see it from the other point of view as well, just imagine that the other person started a new book and, unfortunately, you’re not a character anymore. Would you blame a person for wanting to read other books? Change is a natural process and we need to accept the fact that it applies to humans as well. The Earth moves, the seasons change, yet we expect people to stay the same. 

And I don’t want to tell you to stop crying your heart out or to stop blaming yourself or the other person because those reactions are natural as well. It’s okay for you to be hurt for awhile but at one point you’ll have to get rid of these feelings so your wounds can heal without leaving a scar on your soul. We need to start seeing the leaving of a person as a positive thing as well, see it as an oportunity to evolve and spend more time and energy on yourself, start to learn how to enjoy your own company because, after all, you are the only person that won’t ever leave you. 

Do you think the sky cries every time the moon leaves? No, because then he’ll have the sun. What I wanted to say by that is that people leave, but there will always be new people entering your life, you just need to have patience.

As a person that left others and have been left by others I just wanted to tell you to stop judging people so harshly for their decisions, chances are you’ll never really know what reasons they had. From my experience, as hard as we try to think about other people, we are still egotistical creatures, as much as we try to fight our nature in the end we’ll just do what we consider is the best thing for us. And now I don’t want you to be like “oh, so I wasn’t good enough for him/her” and think that it’s a bad thing. Everyone of us has different needs or want specific things, sometimes you won’t be good for a person but you’ll be perfect for another one. Think of it as you are a piece of a puzzle, you won’t always fit , but one day you’ll be that missing piece a person was lookin for. 

Oh, another thing. Let’s stop being fake and lying to ourselves, I’m sick of hearing people say that they will never leave a person behind. Let me tell you something, you’ll probably get offended, but it’s the truth. Maybe your present self won’t leave anyone but you haven’t met your future self, you don’t know what reasons she might have, and honestly as much as you’d like to think about yourself as a person that would never do that, chances are that you might have already done it without even realising. 

I’m sure a lot of you will disagree with me at the moment because your wounds are still fresh and I know how hard it is to see the bright side while you’re hurting but I just hope that reading this will help some of you heal the right way.

miercuri, 23 august 2017

Ziua în care nu am avut creier

   Astăzi creierul meu și-a luat vacanță fără preaviz, pur și simplu m-am trezit iar el nu s-a prezentat la muncă. L-am telefonat de urgență, mi-a spus că este în Honolulu, a zis că o să revină el....dar când o să aibă chef. Și atunci ce faci când nu ai creierul în mansardă? Păi ce să faci, n-ai ce să faci, trebuie să îți continui ziua încercând să păcălești oamenii că tu, de fapt, chiar ai creier în cap cand, de fapt, nu ai.

   Ziua a început prost. M-am făcut de râs online (pentru că atunci când nu ai creier nu poți nici să scrii ceva elocvent), mi-am căutat penseta în toata casa (am găsit-o tocmai seara, în locul unde știam că este, dar nu am văzut-o), apoi mi-am căutat crema de protecție solară (pe care am găsit-o sub geanta cu machiaj, asta după ce am început un nou tub de protecție solară), noua protecție solară este atât de albicioasă încât acum fața mea se potrivește cu starea mea de spirit ( P.S.: sunt moartă pe dinăuntru) și am continuat cu o dâră de rimel pe toată ploapa pentru că este prea mainstream să te dai cu rimel doar pe gene.... prima concluzie a zilei a fost că lipsa creierul m-a făcut să fiu mai chioară decât sunt de obicei iar faptul că mi-am băgat pensula de la rimel în ochi nu pot să spun că a făcut ca lucrurile să fie mai clare.

   Ok, acum că arăt ca un om este timpul să plec la sală, dar mai întâi lasa-mă să mă lovesc cu capul de mașină în timp ce intru în ea și apoi o să (aproape) fac pe mine pentru că un copil a sărit în fața mașinii.

   Ok, știi ce, ziua asta nu poate să fie atât de rea, este rea pentru că mă gândesc eu că este așa. Este doar legea atracției, de acum totul va fi bine. Totul va fi bine. Totul va fi bine. (Și se repetă la nesfârșit precum o incantație divină). Parchez mașina, îmi aranjez părul în geamul mașinii, părul arată teribil, mașina mea arată și mai și, s-au căcat câteva păsări pe ea. Ies din transa aranjatului părului când un bărbat care trecea pe lângă îmi urlă „arată ok, fato”. M-a bufnit râsul. Ok,ziua asta nu e chiar așa de rea.

   Intru în sala. Mă duc la vestiare și fac conversație cu o doamnă de acolo ( și îngerii persoanelor introvertite își faceau toți cruci în ceruri și se minunau). Mi-a spus că de câte ori mă vede atât de slabă îi vine să-mi dea câteva kilograme de la ea (și profesorii de biologie mă roagă dacă vor să particip la orele de anatomie atunci când predau scheletul uman), i-am zâmbit și i-am spus că o rog să facă asta din moment ce eu mă chinui să pun ceva pe mine ( în afară de haine) adică mă refer la băieți mușchi.

   Am intrat în baie. S-a făcut întuneric am scăpat un „uuuuhmmmm” și s-a făcut lumină. Ies din baie, o tipă își cere scuze pentru că mi-a stins becul, eu râd isteric de mine și îi spun că am crezut că a căzut curentul (fir-ar, credeam ca am puteri magice și pot să controlez curentul electric). Ok, s-a dus planul meu de a părea că am creier în cap astăzi. Dar știi care a fost partea bună la a nu mai avea creier? Nu am mai avut nici anxietate așa că bun venit băieți de la sală care mă intimidați în ultimul hal, astăzi o să stau efectiv numai în ceafa voastră, astăzi nu-mi mai schimbul workout pentru că îmi e rușine de voi, astăzi nu mă duc să lucrez la alt aparat doar pentru că este în partea opusă a sălii, nici gând, astăzi stau în sufletul vostru și nu-mi pasă. Astăzi este ziua...ei bine clar nu este ziua aia în care pot să ridic mai mult decât de obicei, e tot ziua aia în care eu mă chinui să nu-mi rup mâinile cu gantere de 4 kg iar băieții de lângă mine ar putea să-și lucreze brațele ridicându-mă direct pe mine (eu n-aș spune nu) pentru că am aceeași greutate ca ganterele pe care le folosesc ei.  Dar e ziua în care râd de mine pentru că brațele mele stupide mă lasă după doar 10 repetări, e ziua în care râd încă dinainte să mă apuc să trag de mine pentru că îmi dau seama că nu am deloc forță fizică, e ziua în care râd de mine pentru că trebuie să îmi sprijin mâna cu cealaltă mână ca să pot să o ridic pentru că nu imi mai simt mâinile.

   Dar ce pot spune? Priveliștea a fost frumoasă. Nu a mai trebuit să mă chinui să mă uit la tipul pe care mi s-a pus pata ( HEY, GEORGE!), pentru că efectiv stătea la 30 de cm de mine și de data asta nu a mai avut de ales, a trebui să se uite și la mine, nu prin mine, cred că asta a fost ziua în care a aflat de existența mea chiar dacă eu l-am văzut de 3 săptămâni. Da, nu vă faceți speranțe nu am vorbit și el nu știe cum mă cheamă, deja vreți prea multe (eu, din nou, n-aș spune nu).

Îndreaptă mână!
Nu pot, mâna mea dreaptă este handicapată de la natură."
 E ok George, eu te accept  cu tot cu mâna aia handicapată și cu încurajările neinspirate adresate băieților, citez: „haide, băga-mi-aș *organul genital de sex masculin*. Ok, nu știu cât motivezi băieții cu asta, dar poți să încerci și cu mine.

   Cred că este pentru prima dată când scriu pe blogul ăsta fără să fiu într-o stare de depresie și probabil este și prima postare în care mi-am permis să fiu cu adevărat eu cea ironică, sper că poate v-am distrat și nu v-am oripilat pe viață.

marți, 18 iulie 2017

Unde naiba e fericirea?!

Eu....eu cred că am uitat cum funcționează un om normal. Mă uit în jurul meu și fiecare este entuziasmat de ceva, mai puțin eu. Am uitat cum e să te simți fericit, am uitat cum este să fii atât de entuziasmat pentru ceva ce urmează să se întâmple, am ajuns într-un punct în care nici măcar nu-mi mai amintesc când am fost ultima dată fericită cu adevărat. Într-un punct în care mă întreb ce e de fapt fericirea? Mă întreb ce ar trebui să mă facă fericită? Mă întreb de ce nu mă fac fericită lucrurile care îi fac fericiți pe cei de vârsta mea. Sunt, oare, în mod ireversibil atât de defectă emoțional?

Nu știu unde naiba e fericirea mea dar uneori nu știu nici unde e tristețea, simt că trăiesc într-o perpetuă stare de neutralitate iar apoi am perioade în care mă lovesc de pământ și simt o apăsare pe suflet. Nici măcar nu-mi amintesc ultima oară când am plâns, cert este că nu am plâns anul ăsta.... și suntem la jumătatea lui iulie. Știu, unii ați spune că e bine. Eu nu zic că nu este, sunt recunoscătoare că nu am avut motive să plâng, dar uneori am avut.... și nu am putut să plâng. Bunica mea a murit anul trecut în septembrie și nu am reușit să vărs o lacrimă, nu pentru că nu o iubeam sau pentru că nu m-a durut, ci pur și simplu nu am putut.

E atât de greu să explici cuiva cât de frustrant este să nu poți plânge, este imposibil să explic câtă presiune s-a strâns în mine și pe care nu reușesc să o eliberez și simt că devin din ce în ce mai mică sub această presiune. Presiune care se eliberează din mine prin furie, alungându-i pe ceilalți și făcându-mă să mă simt din nou precum un gunoi în viața lor, un gunoi de care, în cele din urmă, trebuie să scapi. Îmi doresc atât de mult să plâng, să urlu, să mă eliberez. Vreau să plâng până simt că nu mai pot respira. M-am săturat ca tot ce pot scoate din mine să fie 5 lacrimi și asta când mă uit la un film trist....

M-am săturat ca unicul meu mod de a mă rupe de realitate să fie prin somn. M-am săturat să dorm câte 12 ore și tot să mă simt obosită, m-am săturat de starea asta vegetativă și fără de emoții în care trăiesc.

Lumea spune să nu aștepți o persoană pentru ați aduce fericirea. Tot lumea spune să te ferești de cei care care caută fericirea.

Probabil pentru că atunci când o cauți nu o să o găsești niciodată. Poate și eu ar trebui să încetez să mai caut sau să aștept să vină o persoană care să mă facă fericită....până la urmă, ce e aia fericire?