miercuri, 22 martie 2017

Pupicei?


Vă mai amintiți de tipul din „N-am să-mi găsesc iubirea într-un club”?  Se pare că după trei luni s-a gândit să intre într-o discuție cu mine pe facebook. Și a fost la fel de nașpa precum mă așteptam. Ironic, cu câteva săptămâni în urmă chiar am vrut să-i dau unfriend pentru că se chinuie prea tare să fie amuzant pe facebook traducând glume din engleza, glume pe care eu le știu, glume pe care alții cred că le face chiar el.... Omul are fan baseul lui și îmi pare că îi place tare mult atenția.

După zece minute deja a început cu replici de agățat, mi-a propus să ieșim în oraș și mi-a trimis pupicei. Nu doar emoticoane. Efectiv m-a întrebat „pupicei?”. Și mă tot gândesc, fetelor chiar le plac chestiile astea? Chiar sunt eu atât de întoarsă pe dos la 360 de grade de nu suport genul ăsta de comportament?

Nu vreau să mă întrebi după ce am schimbat trei cuvinte dacă vreau să ies în oraș, vreau să știu dacă o să am ce vorbi cu tine, dacă o să mă simt confortabil în prezența ta. Nu vreau pupicei, de-abia îți știu  numele. Mi-ai spus că sunt dură. Prefer să cred rațională și rece. Da, sunt rece și sunt oameni care mă acceptă și așa.

Nu mai vreau o altă relație care să înceapă doar cu flirtat iar apoi să ajung să îl cunosc și să-mi dau seama că „băi, mie nu-mi place personalitatea tipului ăsta”. Nu mai vreau să ajung în situația în care să-mi dau seama că nu pot purta o conversație serioasă cu cineva, pentru că da, și glu glu glurile astea sunt dulci și drăguțe,dar nu o să o ținem toată viața numai așa.

Nu mai vreau jocuri d-astea prostești. Nu mă mai întreba dacă vreau să ies cu tine din prima conversație. Întreabă-mă ce culoare îmi place, întreabă-ma de ce. În pana mea, poți să mă întrebi și dacă cred în extratereștrii. Discuțiile astea m-ar face mult mai fericită decât replicile de agățat.
Vreau un prieten, nu un iubit. Din prietenie poți să faci iubire, invers, nu prea...

Știu că mai vorbești cu o colegă de facultate de a mea și cine știe cu mai câte. Lasă jocurile....sunt prea obosită pentru asta. Ție îți place să sari din floare în floare și să îți încerci norocul la polen, dar eu sunt un cactus și s-a putea să te înțepi. Sincer, nu prea am chef de tine, acum am pe altcineva în minte. Cineva care nu s-ar gândi la mine nici într-un milion de ani. Ce amuzantă este viața.

Nu știu ce vreau, am spus-o  de sute ori. Acum mă plâng că sunt singură, acum mă fac ghem precum un arici de câte ori încearcă cineva să vorbească cu mine. Și nu vreau să fiu agățată pe facebook, nu cred în chestiile astea, și îmi este și rușine... în poze nu mi se văd cicatricile de la cosuri, în poze nu mi se vede nasul care din profil poate fi văzut și de pe lună, nu se vede postura mea de cocoșatul de la Notre Dame și lista continuă. De aceea aș prefera pe cineva care m-a cunoscut face to face, cineva care nu a pornit deja cu ideea setată de a mă agăța și atât.


Și poate ești băiat bun, dar momentan... nu ești el.


duminică, 19 martie 2017

Închide ușa

Știu, am zis că nu mai scriu despre tine dar, să-mi bag picioarele, îmi era dor să o fac. După conversația eșuată de pe internet din noaptea revelionului am renunțat, așa credeam. Am renunțat vreo 4 luni până te-am văzut iar.

Te-am văzut de cum am intrat în sală, m-am gândit să mă așez lângă tine, apoi mi-am dat seama că m-aș arunca singură în groapă așa că m-am oprit fix cu un rând în fața ta. N-aveam în plan să te salut, nu voiam să mă bag iar în asta, știam ce o să urmeze în creierul meu. Și în timp ce aveam acest discurs cu mine m-ai bătut pe umăr și am știut, am știut cât de terminată sunt, cât timp o să pierd iar gândidu-mă la tine.

M-ai întrebat dacă sunt tristă. M-am întrebat dacă chiar știi să citești oamenii atât de bine sau e doar de la fața mea. Am mințit, am spus că sunt obosită. Mi-ai spus că tu ești mai fericit când ești obosit, iar eu mă întrebam dacă ești real. Parcă am găsit varianta umană a unei „Floarea Soarelui” și mai este și contagioasă. După câteva minute deja mă simțeam mult mai entuziasmată. Când a trebuit să ne oprim din vorbit mi-a părut rău. Ești singura persoană cu care chiar îmi doresc să vorbesc față în față. Nu știu de ce.

Când am plecat am rămas singură pe drum. M-am uitat la cer, m-am uitat la lună, mi-am dorit să cadă pe mine. Să cadă și să-mi zdrobească creierul până când neuronii mei ar înceta să se gândească la tine.

Nu te cunosc, nu știu mai nimic despre tine, dar vreau. Dar nu știu cum. Nu știu dacă ar trebui. De ce pare așa greșit? Parcă îmi e și frică, dar parcă și sper în același timp, parcă sper să descopăr ceva la tine care să mă facă să renunț definitiv.

Nu pot să înțeleg ce este cu mine, nu pot să îmi dau seama ce mă intrigă atât de mult la persoana ta. Realizez că nu este ca toare crushurile mele, destul de frecvente de altfel, dar nu-mi dau seama ce este. E ca și cum ai avea un cuvânt pe limbă dar nu știi să-l rostești și este foarte frustrant. De regulă mi se pune pata pe băieți pentru motive banale: este înalt, are ochi albaștri, are mașină, e bogat. Iar crushurile astea se duc la fel cum vin și apoi sunt înlocuite cu repulsie. Dar cu tine.....este un du-te vin-o continuu, timp de 2 ani. Când cred că îmi trece, când uit de tine, apari iar, și iar îmi stârnești interesul, iar mă faci curioasă. Curiozitatea asta mă râcăie atât de tare încât simt că am râie pe suflet.
Îmi dau seama că o să încep să uit iar de tine. Încep să realizez că în mai termini facultatea și poate nu o să te mai văd niciodată. Și mă doare în ultimul hal gândul că o să renunț la tine pentru totdeauna. Poate doar asta a fost să ne fie... până la urmă, tu ești un magnet care atrage oameni, iar eu sunt doar un zid pentru ei. Sunt doar un om, ce trece prin timp Sunt doar o altă persoană atrasă de firea ta veselă, și pe cât mă atrage, pe atât îmi dau seama cât de diferiți suntem.

Am scris asta pentru că te-am visat aseară. Am scis asta pentru că de o săptămână, de când te-am văzut, mă tot gândesc cum să încep o conversație cu tine pe facebook. Ți-am trimis un mesaj în seara asta.

Probabil o să fiu iar dezamăgită, așa că ....ieși din mintea mea și închide ușa.


Pe veci.


sâmbătă, 25 februarie 2017

N-am murit (încă)



Sincer am tot amânat să postez ceva de genul ăsta, voiam să revin mai în forță, cu ceva scris mai cu cap dar nu pot... N-am murit fizic, dar psihic sunt deja în stare de putrefacție. Am termint sesiunea în urmă cu două săptămâni iar toate planurile și entuziasmul meu de a scrie, acumulate în timpul în care ar fi trebuit să învăț, au dispărut mai repede decât cunoștiințele mele acumulate în întreg semestrul. Aveam planuri mari. Să schimb numele blogului, să îi schimb înfățișarea, să fac recenzii, mi-am făcut până și o listă cu subiecte despre care să scriu. Dar vacanța mea s-a dus, nici nu știu cum, n-am apucat să citesc nimic, n-am apucat să termin nici măcar un sezon dintr-un serial, mai am 5 episoade iar săptămâna asta n-am reușit să văd niciunul. Mă gândeam eu în mod absurd că prima săptămână după vacanță va fi mai lejeră. După 5 zile în care am mers zilnic la facultate și am deja aproximativ 100 de pagini de învățat mă gândesc dacă o să reușesc să termin serialul înainte să uit de el.

Am încercat să scriu săptămâna trecută dar nu mă regăseam nici măcar eu în cuvinte și n-am idee de ce este atât de greu să scriu despre mine, despre amintirile mele, nu e ca și cum ar trebui să storc inspirația din mine și să inventez cine știe ce aventuri fantastice. Voiam să scriu dar m-am gândit că nu are rost să scriu ceva doar de dragul de a mai strânge două vizualizări pe blog, așa că scriu acum, la trei dimineața, când sunt obosită dar am insomnii, când îmi vine să plâng dar n-am lacrimi, când îmi tremură mâna și pisicile îmi torc în cap.

Am crezut că starea asta depresivă o să dispară odată cu sărbătorile, dar iată-mă că mă aflu iar în ea și în mare parte se datorează sesiunii. În ultimii ani viața mea se rezumă doar la depresie și stres pre-sesiune, din timpul sesiunii și post-sesiune. Să fii perfecționist înseamnă să îți faci viața mizerabilă. Mereu vrei mai mult de la tine, mereu îți spui că se putea bine, că puteai să sacrifici și mai mult, mult mai mult. Dar la câte să mai renunț? Nu am o viață socială, socializarea nici nu mă face fericită, să stau pe internet mă face fericită, mă face să mă opresc din gândit, iar pentru a ajunge la standardul de perfecțiune din creierul meu ar trebui să renunț la asta. Și cu fericirea mea cum rămâne? Și cum renunți la dependențe? Îmi doresc ca internetul să nu se fi inventat niciodată. Internetul nu mi-a dat, cât mi-a luat și încă îmi ia, și nu poți renunța la el pentru că toată viața noastră este pe internet. Obișnuiesc să-mi dezactivez pagina de facebook destul de frecvent pentru că îmi este scârbă de mine, de cât de obsedată am devenit, parcă facebook-ul este ultimul aparat care ne mai ține în viața. Ultima oară când am făcut asta m-am trezit că am venit ca proasta la facultate pentru că nu se ținea cursul și mi-a venit să urlu de nervi, de nervi că nu mai poți avea o viață normală fără rețele de socializare. M-am săturat de controlul ăsta, sunt legată de facebook ca să-mi aflu programul de la facultate, sunt legată de facultate ca să câștig bani, sunt legată de bani ca să trăiesc. Iar în tot ciclul ăsta mă întreb dacă nu cumva o duc mai rău ca un câine în lanț, pentru că gândirea lui se limitează doar la libertate, nu și la ce urmează. Mă simt ca un câine legat de un copac care se învârte în cerc. Poate sunt nebună dar aș prefera să mă întorc cu mult în timp, înainte ca banii să existe măcar, dar probabil și atunci m-aș stresa despre cum să trăiesc de pe o zi pe alta. Mă stresez atât de mult, din orice motiv, și am obosit, vreau să mă opresc, vreau libertate dar nu fac altceva decât să mă întorc pe partea cealaltă și să continui să dorm în cușcă.

Cu siguranță ați auzit de descoperirile celor de la NASA. Când știu că există atât de multe alte planete în galaxie ajung să mă simt și mai neimportantă decât sunt deja și îmi dau seama cât de ridicole sunt motivele pentru care mă stresez.

E trei jumate dimineața. M-am certat cu mama pentru că nu dorm. Că de ce nu dorm la ora asta, ce fac la calculator? Ce răspuns vrei de la mine? Îmi pun căcăturile din cap pe internet, să  miroasă toată lumea gândurile aste împuțite...


Noapte bună.

sâmbătă, 31 decembrie 2016

Un nou an, un nou sfârșit

Este oficial 2017. Este ora două iar eu încerc să mă îmbăt, probabil o să adorm până o să reușesc, dar am vrut să scriu asta cât încă mai pot să leg cuvintele.

Am încercat să vorbesc cu tine pe facebook în seara asta și sincer nu înțeleg de ce nimeni nu vrea să vorbească cu mine. Sunt chiar atât de praf la conversații? Sunt cea mai proastă companie? Nu știu să-mi aleg cuvintele? Care este problema?

Ai lăsat conversația de atâtea ori în aer fără să mai spui nimic și eu am tot încercat. Am încercat, jur, dar nu vreau să par și mai disperată decât sunt deja, dacă chiar ai fi vrut să vorbim ai fii continuat discuția...

Presupun că nu a fost să fie.

Nu vă gândiți că este vreo decepție în dragoste, pentru că nu este. Nu voiam altceva decât să îl cunosc. Am nevoie de prieteni mai înainte de toate. Poate am mai multă nevoie de mine decât de prieteni.

Presupun că instinctul meu este cel mai ieftin truc. Mai ceva ca în melodia lui Marius Moga.

Mi s-a întâmplat de două ori să întâlnesc oameni și să simt o legătură instant, ca și cum i-aș fi cunoscut de dinainte. De fiecare dată s-a sfârșit prost. De ce?

Îmi pare rău, nu mai încerc, sunt prea obosită.

Sper să nu mai scriu despre tine. Sper.

E ultima oară.


Îmi pare rău...


vineri, 30 decembrie 2016

2016 – un rezumat


Zilele trecute mă gândeam că se termină anul și încercam să-mi amintesc ce am făcut în 2016. Încercam și nu îmi trecea nimic prin minte, drept dovadă că viața mea este foarte palpitantă. Așadar, în seara asta, după un pahar de coniac, m-am decis să îmi storc creierii și să îmi amintesc ce am făcut eu în acest an. Urmează o listă, cât de cât în ordine cronologică.

Am început 2016 gândindu-mă la tine.
Am luat 8 la un examen și m-am ofticat în ultimul hal. Am luat note mai mici la alte examene dar nu m-am ofticat atât de tare.
M-am dus la facultate cu autobuzul pentru că îmi era frică să conduc din cauza gheții.
Mi-am cumpărat o cămașă roșie de la LC Waikiki.
În primăvară mi s-a pus pata pe un coleg pentru că era înalt (și bogat).
Am jucat tenis pentru prima oară și  mi-a plăcut, chiar dacă sunt un dezastru la orice sport.
Am început să mă uit la tenis la televizor.
Am făcut o vizită în Bulgaria de o zi.
Am dus jucării la o casă de copii.
Am început să cred în Legea atracției și a funcționat destul de bine până când am obosit și am început să gândesc iar negativ.
Am lovit o mașină. I-am provocat doar o denivelare a portierei, care se vedea doar dacă te uitai din lateral.
Mi s-a făcut plângere la poliție.
M-am gândit să mă sinucid pentru că sunt prea proastă.
M-am uitat la Game of thrones doar ca să înțeleg ce vorbeau prietenele mele. Mi-a plăcut dar încă nu înțeleg toată obsesia cu serialul ăsta, scuze.
Am făcut practică.
Am dat de tine la practică.
Am fost la munte și a fost perfect chiar dacă îmi era dor de casă din prima zi.
Iubesc Transfăgărășanul, vă rog lăsați-mă acolo.
M-am întâlnit pentru prima oară cu o prietenă de la București cu care vorbesc de câțiva ani.
Am fost la ziua Marinei. Oh God, so many people.
Am stat câteva zile numai cu o colegă.
Am fost de două ori la plajă și este o mare realizare pentru mine.
La plaja s-a dat la mine un tip cu 12 ani mai mare și a fost foarte awkward.
Mi-am mai luat o pisică.
Am dat două măriri.
Am dat mărire de la 8 ca să iau 9. O urăsc pe profesoara aia.
A murit bunica și nu am putut să plâng.
Cred că am plâns de două ori tot anul.
Am plâns când am văzut Me Before You și nu pentru că m-a emoționat filmul în mod special, ci pentru că mi-am dat seama că nu fac nimic cu viața mea.
Am intrat la fără taxă.
Am început anul trei de facultate.
Am fost motivată să scap de anxietatea socială.
M-am înscris într-o organizație studențească.
Mi-a pierit toată motivația după.
Mi-a trecut crush-ul început din primăvară și de data asta definitiv.
Am realizat că nu mă pot integra în grupuri și deja vreau să ies din organizație.
Dar hey, ești si tu în ea, doar că în departamente diferite.
Ți-am zis prima oară „bună” la întâlnirea de consiliu.
Mi-ai răspuns. La plecare ți-am făcut cu mâna și tu m-ai întrebat dacă plec deja.
M-am înscris la un concurs și am luat locul 2.
Aparent și tu te-ai înscris la concursul ăla.
Am mers noaptea până la Cazino și a fost genial.
Am mâncat tiramisu la o cofetărie și încă îmi plouă în gură.
Ne-am întâlnit la bibliotecă și am vorbit doar pentru că te-a băgat în seamă prietena mea.
Mi-am dat seama că prietena mea știe mai multe despre tine decât mine și sunt invidioasă pe ea.
M-am spovedit și împărtășit, deși nu simt că am ținut post așa cum ar trebui.
Am jucat Metropoly după mult timp și acum vreau să-mi cumpăr mai multe jocuri de societate. Why are they so expensive?!
Am primit niște cadouri geniale de ziua mea.
Cred că a fost prima zi de naștere în care nu am fost deprimată.
Am primit un colet de la o prietenă din București.
Am fost în club pentru prima oară în mulți ani. Nu cred că am ratat mare lucru toți anii ăștia.
Știu că n-ar trebui, pentru că am de învățat, dar am început să citesc câteva pagini din Invitație la vals.

De ce atât de multe lucruri par să aibă legătură cu tine anul ăsta? Ah, da, pentru că închei și anul ăsta tot cu gândul la tine, nici nu știu de ce, nu mi-ai dat niciun motiv să o fac.

Per total, sincer nu pot spune că a fost un an urât, a fost un an așa cum ar trebui să fie, așa cum este și viața până la urmă.... cu bune și rele.


Sper să aveți un an fericit  în care să nu vă irosiți timpul gândindu-vă fără rost la alte persoane!




miercuri, 28 decembrie 2016

N-am să-mi găsesc iubirea într-un club

Mereu mă plâng că nu am iubit și mereu realizez că o mare parte din mine nici nu vrea unul. N-am avut niciodată o relație în adevăratul sens al cuvântului și nici nu pot spune că am iubit vreodată. Mă simt ca un copil care vede în vitrină o jucărie și o vrea, eu văd cupluri fericite și aș vrea să am și eu cine forma un cuplu, dar relațiile nu sunt pentru mine. Încep să cred că oamenii, în general, nu sunt pentru mine. (Nu, nu sunt zoofilă)

Cred că am lipsit la cursurile introductive despre procesul de socializare între ființele umane. Cred că mi-am pierdut și manualul de instrucțiuni pe drum căci în ultima vreme îmi este tare greu să mă înțeleg. Mă simt atât de singură și tristă, dar nu știu cum să rezolv asta decât prin izolare. „Te simți singură dar ai avea totuși cu cine să vorbești? Minunat, ce ar fi să dispari pentru câteva zile și să nu mai comunici cu nimeni?” Nu știu cine face ecuațiile astea în creierul meu, mi se par absolut ridicole, și totuși le aplic.... Dacă este cineva student la psihologie și are nevoie de un cobai eu sunt disponibilă.

Prietenele îmi spun să ies mai mult din casă dacă vreau să întâlnesc pe cineva. Simplu. Nu e ca și cum urăsc să ies din casă sau nu aș ști cum să mă împrietenesc cu alții. Eu sunt genul ală de persoană care urlă în gura mare că vrea prieteni dar dacă îi pui un om necunoscut în față o ia la fugă în cealaltă direcție. De ce? Nu știu. Sunt multe lucruri pe care nu pot să le explic la mine și pe care încerc, din greu, să le accept, chiar dacă îmi vine să mă împușc în cap în timp ce scriu asta.

Eu nu ies în cluburi, de fapt nu ies nicăieri după ce se lasă întunericul, n-aș da liniștea nopții pentru nimic. De fapt nu ies nicăieri, indiferent de oră, tot încerc să îmi găsesc scuze. Și totuși uneori îmi pare rău că nu o fac, uneori aș vrea să o iau puțin razna, dar apoi îi aud pe părinții mei cum încep „n-am dormit toată noaptea pentru că mă uitam pe fereastră să văd când ajungi acasă” și mi se taie tot cheful de rebeliune. Uneori cred că am în mine vina și conștiința a cel puțin 5 persoane, asta ar explica de ce unele persoane n-au nicio treabă cu așa ceva. Cred că o să îmbătrânesc singură în casă, doar eu și cu conștiința mea încărcată.

Zilele trecute am fost totuși într-un club, la ziua unei prietene. Un băiat m-a luat de mână să dansăm, m-am ridicat crezând că o să ne alăturam la horă....dar când am văzut că ma trăgea spre centrul ringului de dans pentru a dansa doar noi doi, în mijocul unei hore, hell no dude. Mi-am tras mâna înapoi și m-am așezat la loc pe scaun, el și-a găsit o altă parteneră. Prietena mea mă tot bătea la cap întrebându-mă de ce nu m-am dus să dansez cu el, că dintre atâtea fete mă alesese pe mine.....da, pentru că eram cea mai aproape de el. Nu îmi pare rău că nu m-am dus să dansez cu el.

Ceva mai târziu au pus brașoveanca și am început să dansez cu prietena mea. Ca deobicei, fetele danseaza cu fete și băieții cu băieți, logic. Și nu știu de unde apar doi băieți și se oferă să danseze ei cu noi. Iar apoi ce s-a întâmplat în capul meu a fost o nebunie. Îmi plăcea cum ma strângea din când în când de degete. Nu îmi plăcea că îi dădea șuturi în fund prietenului său din fața mea... A trebuit să schimbăm perechile, el a trecut în față, idioții din spatele meu au păstrat perechile iar eu am rămas pe din afară..... mai e cazul să spun cum mă simțeam? Două perechi mai încolo, un tip dansa singur, așa că l-am luat pe el. Apoi ar fi trebuit să ne întoarcem la perechile inițiale, tipul pe care l-am abordat eu m-a abandonat imediat iar pe celălalt l-am văzut căutându-mă cu privirea în timp ce dansa cu prietena mea. M-am întors la canapea, bine că s-a terminat imediat și melodia. A fost un haos pentru mine, la fel ca și descrierea pe care am făcut-o. De menționat că undeva, prin harababura asta, l-am călcat și pe picior pe primul băiat, încerc să îmi amintesc cum am reușit dar nu pot să-mi dau seama. Mi-am cerut scuze și el a zis că nu este nimic, cred că așa l-am cucerit (asta ar fi una dintre glume).

Restul serii n-am mai interacționat cu el, stătea și la altă masă. Am încercat să mai arunc câte o privire spre el chiar dacă nu îmi aminteam fața lui ci doar că purta un tricou alb....erau doi băieți cu tricou alb la masa aia, habar n-aveam care era el.

A doua zi când mă trezesc observ că am o cerere de prietenie pe facebook de la un tip. A trebuit să o întreb pe prietena mea dacă este vreunul dintre băieții din club. Ea mi-a confirmat că este tipul cu care am dansat, și ea și eu. Nu pot să nu mă întreb cum de m-a găsit ținând cont că nu mi-am dat check in în club, am aflat că nici măcar nu era invitat la acea zi de naștere ci doar ieșise în club, iar poza mea de profil este făcută de la o distanță destul de mare. Presupun că o să rămână unul dintre misterele vieții.

Normal că l-am stalkuit pe facebook. Nu mă judecați, sunt sigură că nu sunt singura care face asta.

Lui îi place să petreacă, mie nu îmi place să ies din casă; lui îi place să bea, eu încerc să îmi salvez neuronii de la moarte ( a se evidenția „încerc”); lui îi place să fumeze, eu nu pot respira fumul de țigară;

Bineînțeles, poate mă înșel, nici nu am vorbit cu el, spun doar ce rezultă de pe profilul lui de Facebook. Și realizez că omul se poate schimba, dar eu nu mai vreau să mă schimb pentru alții și nici nu cred că o să fiu vreodată atât de importantă încât să se schimbe cineva pentru mine, și sincer nici nu aș vrea să o facă.


Morala poveștii? Dacă ești o persoană introvertită iar ideea ta de distracție este să stai în casă și să scrii pentru blogul tău pe care nu îl urmărește nimeni sau să citești fanficuri pe Tumblr pentru că sunt mult mai interesante decât viața ta, nu o să îți găsești sufletul pereche într-un club. Cel mai probabil nu o să îl găsești niciodată pentru că este la fel de nătăru ca tine și nu iese din casă. 


sâmbătă, 24 decembrie 2016

Aș vrea să îmi cânți

Cu mulți ani în urmă, când vizitam Brașov, am auzit un bătrânel cântând „Pe lângă plopii fără soț” și m-a impresionat atât de tare încât nici acum nu reușesc să mi-o scot din minte. Din păcate nu am găsit nicio versiune care să îi semene măcar.

Nu mi-a plăcut niciodată Eminescu, vorbește despre dragoste prea frumos, iar eu nu știu ce e aia dragoste... Și cu toate astea „Pe lângă plopii fără soț” este poezia mea preferată, probabil în mare parte i se datorează bătrânelului care o cânta atât de frumos la vioară.

Mi-a displăcut Eminescu atât de mult încât în clasa a 12-a spuneam că îmi poate pica orice la bac, doar Eminescu nu. N-am avut acest noroc. Mi-a picat Eminescu și mi-a picat și fața. Nu, n-am picat și bacul. Am luat 9,88 la română, în ciuda lui Eminescu.

Să iau bacul a fost momentul de glorie al vieții mele. Am fost atât de mândră de mine, iar apoi am fost dezamăgită când mi-am dat seama că nimănui nu îi pasă cu cât ai luat bacul. Rudele te felicită câteva zile, prietenii la fel, iar apoi viața merge mai departe și nu îi pasă nimănui că ai luat note mari la bac. Nimănui în afară de mine. Am 22 de ani și încă mă interesează ce note au luat la bac alte persoane de vârsta mea....presupun că îmi place să mă simt mai deșteaptă, dar adevărul este că nu sunt deșteaptă, sunt doar o tocilară.

De când te-am auzit cântând astă vară nu pot să mă opresc din a mă gândi cum ar fi să îmi cânți acea poezie. Oare ai putea? Oare ai vrea?

Aș vrea să îmi cânți și să mă ții de mână. Aș vrea să îmi cânți și să îmi mângâi părul. Uneori aș vrea să îți arăt ce am scris despre tine, dar știu că ar fi o prostie. Mă simt vinovată că mă gândesc iar la tine, mai ales că îmi amintesc că o făceam și anul trecut, în aceeași perioadă. Mă simt vinovată că mă gândesc la tine și mă întreb dacă nu o fac doar pentru că mă simt singură. Îmi cer scuze.

Nu mă cunoști, nici eu pe tine. Poate asta este problema. Nu te cunosc deci nu există limite, în imaginația mea poți să fii exact ceea ce îmi lipsește. Dar de ce tocmai tu?

S-a făcut fix o lună de când am scris pentru prima oară despre tine. Am avut atacuri de panică câteva zile gândindu-mă dacă cumva o să citești asta.  Nu știu cum ai fi putut s-o faci, nu mi-am făcut blogul public pe conturile personale și sper să nu am un moment de impulsivitate și să ajung să fac asta. Dar mă tot întreb, dacă ai citi, mi-ai spune ceva?


„O lume toată-nțelegea,
Tu nu m-ai înțeles.”


Pentru băiatul de la bibliotecă.